Răsai..!

       

          -Știi cum răsare soarele? da,știu..o să-mi reproșezi că este o întrebare prea stupidă deoarece toți știu asta,dar eu totuși o să continui să te întreb din nou cu dorința să aud - cum se simt ochii tăi cînd văd reînvierea?!.. e un aspect important pentru că reînvierea de fiecare dată e unică,diferită... odată o înțelegi deoarece ești prea bun ca să rămîi blocat în trecut și astfel încerci să-ți zidești din nou Eul,odată încerci să speri că are să crească sperența ce-ți bîntuie toată firea, iar uneori sîntem așa de ipocriți și indiferenți că lăsăm răsăritul pentru alții,să bucure alți ochi,iar ai noștri  stau închiși sau în același timp învîrt imagini bizare printate în memorie,cîndva, care acum apar sub formă a  niște stranietăți de visuri ,da corect ați înțeles,imagini printate CÎNDVA...deci încă o zi închiși în ERI... e o greșeală pe care continui s-o depistez la propria persoană pentru că sînt prea narcisistă ca să lupt,să cred într-un simplu răsărit...Și totuși astăzi am putut să cedezi..si l-am prins,am prins momentul forte al schimbărilor.E o senzație de cucerire a orizontului,cerului și eului.Să vezi cum îți crește lumea împreună cu soarele și cum sîngele se înfierbîntă ca focul ăsta roșietic ce parcă trăiește veșnic în jurul soarelui în răsărit.E un sentiment de regăsire,de dăruire și entuziasm.
          Am vorbit de răsărit ca de o perfecțiune cerească în care te perfectezi și tu însuți dacă știi să te dăruiești emoțiilor definitiv,dar nu trebuie să scapam din vedere un alt ideal-APUSUL.Aici e o secvență mai domolă , molcomită și distinsă.Îți petreci singura zi din viața ta ( o numesc Singura deoarece exact aici,acum și exact așa,una ca ea nu are să mai fie) și anume aici e timpul să realizezi ce ai făcut pentru a o face și mai specială?! sau cum ai luptat cu tine ca s-o faci mai bună ca cea anterioară?!... astăzi însă odată cu apusul mi-am dorit un singur lucru care are să transforme ziua inrepetabilă în una de istorie pentru mine, și anume: să-l iubesc în astă seara cu toată mintea mea, și încă mai mult ca niciodată! și am facut-o deoarece am avut nevoie să-l simt al meu, sa-l simt cum tremură de fericire,cum se îneacă în dragostea mea fără să ceară a fi salvat! și știi de ce? pentru că am reușit să prind Răsăritul ăla magic care m-a împins să petrec corect Apusul, de care urma să mă despart demult, însă soarele e lumina și m-a îndemnat s-o fac corect și pentru sufletul meu și pentru sufletul iubirii și pacostei mele,deoarece Soarele știa mai bine ca noi că la următorul răsărit conștiința și rațiunea oricum era să ne despartă... și da urmează o zi de chin,remușcări și cădere,dar nu uita să prinzi Răsăritul  care să calauzească cum să petreci Apusul ca să existe un loc pentru Mîine.
        p.s. am regretat si Răsăritul, și Apusul, și pe EL...mi-am regretat destinul,despărțirea și speranța, dar ziua aia istorie, mi-a pus capăt unui război lăuntric pentru a vedea pacea din viitor!
       

https://www.youtube.com/watch?v=xTaUMO3vOPU
 Florin Chilian....   omul ăstă chiar are darul de a se juca cu cuvintele....și o face perfect..deosebit..arzător!

Pentru oamenii singuri, sosirea păsărilor în primăvăra e ca și venirea mamelor...e reînvierea...e mîngîierea de care au fost izolați un anotimp..

Despre o primăvară...

Dacă crezi că primăvara-n suflet a venit de la o simplă înlocuire a eroilor,aș spune că defapt te-ai înecat demult în cel mai mare nămeț de omăt,al celei mai friguroase ierni din lăuntru tău.O spun nu pentru că am citit asta undeva într-o carte a unui autor modern și chipeș care e în vogă,și acum vreau să mă dau deșteaptă învățîndu-i pe alții,ci am reușit eu să mă înțep de un astfel de ghimp,și continui să o fac deja ca o obișnuință,și chiar dacă durerea a devenit constantă,reflexul de-a fi jalnică continuă să persiste...Și cea mai mare greșeală a fost nu atunci cînd am ales drumul în care mi-am schimbat însoțitorii și apărătorul umbrelor mele,pentru că acest moment oricum urma să vină,și nu pentru că asta mi-am dorit-o,ci pentru că pur și simplu a sosit momentul...momentul cînd trecutul cu toate poveștile lui și cu toate rănile numai încap în suflet,deja sînt atît de rapide toate gîndurile de regret,ofensă și rătăcire încît impulsurile optimizării și regăsirii unei soluții care să nu te distrugă, numai reușesc să-ți răspundă, astfel se formează un blocaj,un infarct al sinelui..te cauți,dar defapt n-o faci corect,pentru că te cauți acolo unde deja ai fost și nimeni nu te-a văzut,te strigi acolo unde ai urlat și nimeni nu ți-a auzit nici ecoul unei șoapte.

    După o perioadă și deloc scurtă obosești,obosești să-ți leși inima să o sfarîme fără milă acele fiare numite amintiri,crezi că e timpul să o internezi într-o cameră fără lumină,aerul oamenilor din jur și fără oxigenul ce emana de la sentimentele vii cu care cîndva se hrănea,o leși ca timpul să o panseze zi de zi,și decizi că e timpul să trăiești iubirea de care toți vorbesc că este atît de indispensabilă cu ajutorul înțelepciunii tale,cărei deja ii dai atîta prioritate în domenul în care defapt ar trebui să fie activă mai puțin decît noi ne imaginăm.Și da...alegi rațional,oamenii cărora să le zîmbești,cu care să-ți petreci timpul mult prețios,și ești sigură că atunci în amurg cînd mai verifici starea inimii ,e ok,merge spre vindecarae pe care i-ai asigurat-o fără nici o abatere.Continui să cauți oamenii cu ochii ăștea albaștri,verzi,căprui...care se oglindesc în exterior,si uiți de orbita interioară care poate emana o astfel de feerie că nici soarele nu acoperă cu toate lumina frumusețea dată.În fine găsești persoana care te iubește perfect,adică așa cum ai visat de mică împreună cu prietenele tale fiind sigură dintotdeauna că fosta iubire era atît de imperfectă încît nu o puteai accepta nici tu însuți.Te iubește....te alintă ca-n cele mai romantice pagini a cărții preferate,ca în serialul pe care l-ai rolat de atîtea ori doar pentru că undeva în adînc te vedeai pe tine eroina principală.Îți dăruie flori de atîtea ori încît te invidiez  tu pe tine,e totul așa perfect.Ai impresia că chiar și plouă pentru voi,pentru a împrospăta mai mult și mai mult orizontul dragostei tale.Vîntul vă mîngîie de atîtea ori gingaș doar pe voi și va învelește într-o aură edenă.Totul merge perfect...chiar uneori te piști privindu-te în oglindă,ca nu cumva să visezi.Dar într-o bună dimineața care urma să fie obișnuită te trezești cu o alertă imensă și foarte zgomotoasă ce vine din interior,și îți dai seama ca ai uitat cu totul de acea cameră ascunsă unde se vindeca cineva sau ceva defapt nici nuștiu cum corect să  mă adresez,dar totuși o sî îndrăznesc s-o numesc EA (inima),pentru că importanța ei nu poate fi redată printr-o simpla conjunctură de cuvinte,și deci continui să fii confuză,de furtuna incontrolabilă care se zbate de digurile protectoare pe care ți le-ai construit pentru a nu te lasa iarăși influențată de undele prea sensibile ale inimii tale..și simți cum digurile cedează și EA își cere intens și fără vrio explicație locul ei.Atunci singurele emotii ce se exteriorizează sînt lacrimile,care cristalizează din nou amintiri ,gînduri și sentimente care urmau să fie atît de prafuite încăt să nu le mai recunoști și să le arunci indiferentă,dar atunci îți dai seama că ai pierdut controlul asupra sinelui demult...și ele,toată bolboroseala de simțuri de care nu aveai nevoie te îneacă,fără nici un drept,fiind atît de vii și deloc pătate de timp.Și uite că pornesc zile care încep parcă obișnuit dar continue permanent să fie dominate de-o umbră...încerci să te ascunzi de soare,ele se oglindesc în ochii trecătorilor,încerci să te ascunzi de trecători ele se oglindesc și în cafeaua pe care înainte ai început s-o iubești așa demult.Devin niște paraziți imbecili de care nu poti scăpa.Continui zile intregi să le porți cu tine pînă te obișnuești.Pînă începi să le accepți.Deja începi să dai inimii cîte o rază din chipul și spusul Salvatorului tau ales așa atent cu rațiunea,conștientizînd că brusc n-o să-l accepte nicidecum,apoi continui să o minți că e perfect și ea chiar începe să se obișnuiască cu poziția ta strictă,dar continuînd să te deștepte cu așa informații ca condiția de a lasă-o să trăiască  cu ritmul ei,cu oamenii pe care i-a ales ea cîndva,oferindu-ți răgaz pentru alegerea ta.Uite trec ani în șir iar realitatea și cu lumea ta lăuntrică coincid doar în ceva puncte de intersecție la care s-a ajuns cu un numitor comun între inima și rațiune,în rest fiecare trăindu-și firul.Abia atunci conștientizezi că nimeni pe nimeni nu înlocuiește,e doar o paralelă care uneori chiar dacă e împotriva științei, se intersectează la devieri și încărcări spirituale pe care nimeni niciodată n-o să ți le explice,nici chiar tu ,ție.Și acuma e alegerea ta să crezi că primavara a început...sau continuă să existe o iarnă blînda,gingașă cu tot ce simți dar, totuși IARNĂ..!